Despre prietenie din nou

Pentru că încă e vară ( mai sunt două zile) şi situaţia e clară, ne permitem să reluăm o postare mai veche. Să bage de seamă tot prostul că noi nu ne răcim gura de pomană pe aici. Postarea “Despre prieteni” i-a furnicat pe mulţi foşti “prieteni de beţie”, care nu au ezitat să pună mâna pe telefon, pentru că ei nu se coboară la a scrie pe blog, doar îl ştiu pe domn administrator de blog, şi să sară-n sus împotriva subsemnatului. Nu le spunem decât aşa, măi ţăranilor snobi!, care beneficiaţi de-o cultură de cursuri A4, şi care aveţi nevoie de extraveral după lectura unei prefeţe, băgaţi bine de seamă la spusele lui Cioran, pe care nu-l cunoaşteţi, pentru că nu aţi dat examen din el. Voi aţi dat examen din udatul chiloţilor, pe coridoarele înguste ale curvăsăriei voastre. Salut din balon, toate târătoarele care s-au crezut egalele mele de-o clipă.  Să reluăm deci, o  lectură obligatorie:

 

Iată gândurile lui Cioran pe marginea prieteniei, ce sunt de o sinceritate explozivă. Concluzia nerostită al lui Cioran e că prietenia reprezintă o experienţă falimentară, iar eu aş zice că e chiar mai falimentară decât cea a iubirii, deoarece în ea se investeşte mult mai multă inteligenţă şi credinţă, decât într-o pasiune sentimentală.

“Ceea ce ne doresc în taină e prăbuşirea, umilirea şi ruina. Considerându-ne izbânda o uzurpare, îşi dedică întreaga perspicacitate examinării gândurilor şi gesturilor noastre spre a le dezvălui găunoşenia, şi nu devin mai îngăduitori decât atunci când ne începem declinul. Cu-atâta zel ne urmăresc prăbuşirea, că ne iubesc atunci cu-adevărat, se-nduioşează, îşi lasă baltă necazurile spre a le-mpărtăşi pe ale noastre şi a se înfrupta din ele. Pe vremea când steaua noastră urca, ne scrutau fără milă, erau obiectivi: acum, îşi pot permite generozitatea să ne vadă altfel decât suntem şi să ne ierte fostele succese, convinşi că acelea au fost şi cele din urmă. Atât de mare le este slăbiciunea pentru noi, că-şi risipesc mai tot timpul studiindu-ne beteşugurile şi jubilând în faţa neputinţei noastre. Marea greşeală a lui Cezar a fost că nu i-a suspectat pe-ai săi, pe cei care, cunoscându-l de aproape, nu puteau să-i accepte pretenţia că s-ar trage din zei: aşa că au refuzat să-l divinizeze: mulţimea a acceptat, dar mulţimea acceptă orice. Dacă s-ar fi descotorosit de prieteni, în locul unei morţi fără glorie ar fi cunoscut o apoteoză prelungită, o destrămare superbă, pe măsura unui zeu adevărat. În ciuda perspicacităţii sale, nu era lipsit de naivităţi, nu ştia că acei ce ne sunt mai apropiaţi sunt şi cei mai îndârjiţi duşmani ai statuii noastre.”

About The Author