Si eu cred

Azi abordez un subiect aproape tabu. Un subiect despre care nu am vrut să scriu pe blog sau să vorbesc în public, nu de teama că aş putea fi bombardată cu contraargumente ( care, până la urmă, tot nu m-ar purcede din credinţele mele), ci din cauză că o astfel de temă e mult prea personală pentru a-mi permite să o împărtăşesc şi altor oameni. Azi vorbesc despre creştinism, ortodoxism şi credinţa în Dumnezeu.

Regretatul meu bunic a fost preot toată viaţa lui. Un lucru memorabil l-am aflat de la mama mea: în ciuda faptului că aveau un tată care era preotul satului, niciodată nu le obliga pe ea ori pe sora ei să meargă la biserică. O viaţă trăită în spiritul creştinesc a venit de la sine şi niciodată în mod forţat. La rândul lor, cât am fost mici, eu şi fratele meu, ai noştri părinţi au avut grijă să ne facem rugăciunea de seară, să ne ducă la biserică şi să ne înveţe totul despre religia la care am fost botezaţi. Pe la vârsta adolescenţei, aceste lucruri s-au oprit, părinţii lăsându-ne să alegem singuri în ceea ce vrem să credem. Şi acum îmi amintesc cum, în liceu, m-am trezit spunând cu voce tare la ora de filosofie că “fiecare om are Dumnezeul lui”.

De atunci şi până acum am trecut prin multe încercări, atât eu, cât şi cei dragi mie. O chestie e interesantă: niciodată n-am încetat să cred că Dumnezeu există. Şi, cu toate astea, dacă e să cred, eu cred numai şi pentru mine. Nu ştiu cât de mult cred în Biblie, fiindcă, până la urmă, e scrisă de mâna omului. Nu ştiu cât de mult cred în Biserică. Nu cred în icoane şi rareori mă întreb dacă nu cumva se contrazice cu “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor”.

Nu merg la slujba de duminică, dar îmi place să merg oricând în restul zilelor când nu se întâmplă nimic deosebit. Şi în nici o biserică nu m-am simţit aşa de bine, cum mă simt în Catedrala Mitropolitană din Timişoara. E unul dintre locurile mele preferate de meditaţie. Nu-mi fac semnul crucii când trec pe lângă vreun loc sfânt, dar asta nu înseamnă că nu ştiu că e acolo şi că poate îmi zic nişte cuvinte în gând. Când plec la drum cu maşina, mereu mă rog să ajung cu bine la destinaţie. Nu mă ţin de capul celorlalţi să vină cu mine la biserică, nici nu încerc să le impun ideile mele. Sau am anumiţi preoţi la care mă duc, rareori, să le cer un sfat. Totuşi, nu prea înţeleg ideea moaştelor sau pelerinii. Credinţa trebuie să plece din tine, să o regăseşti în tine, nu să mergi şi să o cauţi…

Nu-mi plac în mod deosebit sărbătorile, pentru că-s presărate cu o sumedenie de obiceiuri păgâne (google it!) şi, de câţiva ani încoace, sunt îmbrăcate într-o “haină” de comercial. Prefer să-mi manifest credinţa într-un mod cât mai decent. Aşa cum ziceam şi în liceu: “Fiecare om are Dumnezeul lui!”, iar eu, cel puţin, am acel Dumnezeu pe care-l ştim cu toţii şi nu altul. Dar, mai există un lucru care mă face să mă simt foarte bine: faptul că, în comparaţie cu alţii, am găsit puterea să cred cu adevărat în ceva. Şi ăsta e mare lucru în zilele în care trăim.

About The Author